Lansăm un nou proiect ,,Pastila pentru suflet”, realizat cu sprijinul unui om deosebit, dedicat meseriei, ce lucrează în domeniul aviației. Un om deosebit pe care am avut onoarea să-l cunoaștem personal la conferințele internaționale de aviație.
Este vorba de domnul Mihai Pătrașcu, directorul general al Aeroportului Internațional din Satu Mare.
Astăzi vă prezentăm episodul pilot intitulat ,,Darul”. Ceea ce urmează au fost scrise cu mare drag pentru voi de domnul Mihai:
,,A fost odată … e formula cu care fiecare ne confruntăm în viață, în diferite contexte. Nu este om care să nu o fi exprimat, experimentat, trăit sau simțit. Cu toții am avut parte de ea. După cum cu toții avem parte de o expresie care ne înfioară, prin contextul în care se rostește: că nu este om care să fie viu și să nu greșească…
Există momente – multe, foarte multe – în care acest a fost odată am dori din toată ființa noastă să îl transformăm în este acum, dar nimic, absolut nimic nu poate face acest lucru. Realitatea prin care omul nu se poate scălda de două ori în aceleași ape ale unui râu este o lecție pe care o acceptăm cu greu, ireversibil, iremediabil. Din înălțimea unei vârste, sau din înțelepciunea ei, realizezi că aproape tot ce ținea de tumultul de până acum este balast, iar lucrul – esențial și aparent de neobservat – pe care trebuia să ne centrăm este în altă direcție.
Darul suprem pe care ni-l poate da viața este Viața însăși, dar această lecție o învățăm (dacă reușim să o asimilăm pînă la închiderea ușii) mult prea târziu. Atunci când respirațiile îți sunt limitate, când resursele nu te mai țin și cînd energia este la capăt, îți dai seama că cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face noi, oamenii, este – ar fi fost – să ne bucurăm de viață. Să luăm darul acesta minunat și să îl despachetăm zi de zi, cu grijă și grație. Cu atenție și cu bucurie. Cu senzația descoperirii și cu frumusețea acesteia. Cu curiozitate. Cu dăruire. Cu respect. Cu prețuire.
Azi îmi pun o serie de întrebări: de ce timpul nostru–acum nu mai are nici răbdare, de ce soarele răsare pe pământ chiar și din mare, de ce gîndul neființei ne doare atât de tare, de ce oamenii cu suflet simt mereu a Lui chemare, de ce liniștirea noastră e dată de-mbrățișare, de ce lumea asta-i diferită de ce pare, de ce Tata, dacă pleacă, doare, doare și iar doare,…?
Se spune că, odată ce a primit darul cerului prin zbor, omul va avea mereu o sete adîncă de a se reîntoarce acolo, o dorință și un dor care nu mai pot fi înlocuite cu nimic altceva. Pașii prin cer ai celor care zboară se vor îndrepta, magnetic, mereu, spre pămîntul ceresc al celor văzute și nevăzute. Al celor dorite și râvnite, visate și trăite.
Oamenii care ne revelează cerul și ne ajută să descoperim frumusețea lui sânt călăuze prin care ajungem să pătrundem mai adânc în tainele și minunea sufletului nostru. Pentru că fiecare călătorie prin cer nu este altceva decât prilejul de a ne fi nouă mai aproape, de a ne liniști dorul. Darul celor care ne inițiază în zbor este echivalentul unei revelații a ciobului de dumnezeire care este sădit în fiecare din noi. Și pe care avem obligația să îl păstrăm cu sfințenie și cu responsabilitate. De aceea cred tot mai mult, pe măsură ce trec zilele și cresc zborurile, că unul din rolurile Oamenilor Frumoși de pe acest pămînt este de a deschide uși, inimi și drumuri. De a ne îndruma, de a ne însufleți, de a ne anima cu lucrul, cu fapta, cu vorba, cu știința, cu ființa sau chiar cu neființa.
Cred că noi, acum, avem o extraordinar de mare nevoie de exemple, la fel cum avem nevoie de repere după care să ne orientăm, în tumultul nostru parcă de nimeni știut, zilele.
Cred că nu există altă măsură a lucrurilor în afară de cea pe care o învățăm, din păcate mult prea târziu, de la cei cărora nu le mai putem mulțumi în direct, pentru ceea ce au reprezentat pentru și în viața noastră. Cred că lor, celor care ne-au dat măsura lucrurilor, puterea exempului și repere pentru a fi, pentru a ști, azi, mai mult decît oricând, avem a le mulțumi. Pentru că ei sunt cei care ne-au dat – și o fac în continuare – de oriunde ar fi, nouă, oricine am fi, dincolo de puterea de a zburda, știința de a zbura.
Darul pe care acești Oameni ni l-au făcut nu se poate măsura – sau descrie – în cuvinte. Cert este că acest dar (ce provine de la har), odată ce l-am însușit și îl avem în sânge, se transformă, în absența dăruitorului, în dor. În dor de zbor, în dor de nor. Un dor de ceea ce nu am știut, la momentul potrivit, să apreciem cu toată ființa noastră. Și nu îmi rămîne decât să sper că vom avea și noi suficiente zile pentru a duce mai departe, prin ce facem, iubirea prin care noi am primit zile, timp și daruri. Și pentru că iubirea este puterea de a dărui timp atunci cînd nici noi nu avem, cred că e necesar ca noi, la rândul nostru să dăruim altora, timp. Și clipe frumoase. Și zile senine. Iubire. Este una din lecțiile pe care le-am învățat în viață. E o poveste care stă nu doar sub semnul lui a fost odată, ci al multor clipe de acum.
Vreau să cred – și sper din tot sufletul – că noi putem dărui, clipă de clipă, zi după zi, timp chiar și atunci când nici noi nu mai avem, pentru ca gesturile noastre să devină, la rândul lor, ușor-ușor, zidiri de dor, aripi spre zbor… Pentru că darul suprem pe care ni-l poate dărui viața este Viața însăși, trăită împreună cu Oameni de poveste, care nu numai că au fost odată, ci care trebuie să fie mereu în inimile noastre!
sursă foto: Maramureș Online
About the Author
Minunat Mihai…. așa e,dorul și darul( harul) sunt zăcămintele noastre adânc alcătuite în esența noastre.
Ele ne ajută…. să zburăm🙏