Astăzi e un episod special din proiectul ,,Pastila pentru suflet” intitulat ,,După 15 ani – Singapore, 10.10.2010” – realizat de domnul Mihai Pătrașcu directorul general al Aeroportului Internațional din Satu Mare, ,,pilot de aeronavă și om de litere, el nu doar că zboară printre nori, ci și printre gânduri, emoții și aminitiri”.
Partea I
,, Azi e o zi memorabilă – 10 octombrie 2010, sau, cum scrie la majoritatea tarabelor singaporeze, 10.10.10. Motiv de profit, din partea comercianţilor, de a mai adăuga un text la mult dezvoltatul bagaj lingvistic cu care îi îndeamnă pe clienţi să cumpere, sub pretextul că „numai azi este preţul acesta scăzut, pentru că e o zi unică”. Nu am căzut în această capcană, chiar dacă mi s-a oferit un costum „model Armani”, care se făcea pe loc, la un preţ mult mai mare decît în Europa, de către un comerciant care avea o poză cu Bill Clinton şi alte zeci de ilustrate de la personalităţi sau chiar dacă, dorind să cumpăr un şal, am ajuns să fiu îmbiat la a cumpăra „perle japoneze”, la un preţ care după vreo 20 de minute în care pur şi simplu nu puteam pleca din magazin de jenă, a ajuns să fie de 3 ori mai ieftin, aproape să ajungă la valoarea plasticului din care erau făcute. Am făcut azi mulţi kilometri pe jos şi am vrut să cunosc cît mai multe dintre feţele oraşului-stat care e un punct de reper la scară mondială în tot ceea ce înseamnă comerţ, bunăstare, lux sau companii multinaţionale.
Dimineaţa am asistat la slujbă în Catedrala St. Andrew, un punct al creştinismului în marea insulă de buddism, hinduism, islam sau alte religii care convieţuiesc în zonă. De cum am intrat, am fost poftit în bancă şi mi s-au dat şi mie un rînd de cărţi cu psalmi, o Biblie precum şi programul zilei. În catedrală, dincolo de faptul că toată lumea avea cărţi sau broşuri cu evanghelia zilei sau cu psalmii care se cîntau, multe monitoare conectate la un sistem central afişau, în ordine, cîntările, astfel încît cei care nu citeau din broşuri, aveau posibilitatea să privească monitoarele. Mă miră cum a intrat aşa puternic electronica în dimensiunea sacră a liturghiei şi cum îi anticipează mişcările, ritmul sau farmecul. De altfel, de cînd am ajuns aici văd o serie de invenţii locale sau momentane care s-ar putea, în scurt timp, să ne schimbe complet viaţa: o companie care produce „soare artificial”, un sistem de orientare automată a plafonului astfel încît, în funcţie de lumina de afară, lasă să intre în spaţiile interioare în permanenţă aceeaşi cantitate de lumină, plasme tridimensionale care parcă te fac părtaş la lumea reprezentată, roboţi acţionaţi de telecomenzi şi care înlocuiesc joaca adolescenţilor pe monitoare, coborînd-o în planul concret, tridimensional, al unei realităţi automatizate. Sînt primit chiar cu căldură de cei din jur şi încerc, din cînd în cînd, să captez privirile sau reacţiile participanţilor la comuniune. La sfîrşit – după ce se fac anunţuri la personalităţi care au venit în catedrală (sînt venite în misiuni umanitare cîteva nume celebre în domeniu, după reacţia celor prezenţi), preotul îi pomeneşte pe cei care au fost pentru prima dată în catedrală şi ne îndeamnă să ne ridicăm. Deosebit de mirat de gest şi aşteptîndu-mă la un număr mare de vizitatori sau turişti care să se ridice, sînt – cred – primul care face gestul de a fi în picioare, iar surpriza îmi e şi mai mare cînd, în afară de mine, se mai ridică doar două persoane, în aplauzele celor din jur. Mă simt stingher şi parcă tratat anormal – pînă la urmă eu am fost cel care, participînd la slujbă, mi-am împlinit curgerea săptămînii şi am închis cercul care, protector, ne dă puterea şi resursele de a mai începe un nou drum…
După înălţimea momentului, am vrut să păstrez altitudinea şi am urcat în una din cele mai înalte clădiri din Singapore. În 40 de secunde am ajuns la etajul 70, un loc superb de unde se deschidea o panoramă a statului modern de azi. Pînă mai ieri un sat de pescari, Singapore este acum locul unde, de sus, dacă priveşti, vezi doar zgîrie nori, şosele aglomerate, centre comerciale sau reclame imense. O lume de vis în care spaţiile verzi sînt umplute de lavandă, oleandru şi orhidee. De fapt se spune ca Singapore este grădina Asiei, locul unde parcă omul a dat mîna cu florile pentru a face ca cei care îi calcă pragul (adică peste 50 de milioane de turişti pe an) să se simtă bine. Îmi aduc aminte că doar în aeroport se cheltuie anual 6 milioane de dolari doar pe aranjamente florale şi peisagistică şi parcă îmi vine greu să concep un astfel de gest. Corelat însă cu zîmbetele şi caracterul deschis al oamenilor de aici (nu am văzut nicăieri atîtea zîmbete pe metru pătrat ca şi în Singapore), ajung însă să înţeleg şi să admir faptul că, ceea ce am învăţat de mult timp, de la Mircea Oliv, – clipei trebuie să îi dai strălucire şi graţie – aici se aplică din plin. O simt de la toţi cei cu care intru în contact, că e vînzătorul de suveniruri sau chelnerul de la hotel, agentul de securitate sau reprezentantul ministerului afacerilor externe.
Cobor de la înălţimea etajului 70, locul unde se poate servi o cină romantică la un preţ la fel de ridicat şi plonjez în lumea a ceea ce înseamnă, pentru milioane de turişti, Singapore: centrele comerciale. Aici spectacolul începe, de la marile mărci europene prezente cu ostentaţie, strălucire şi chiar opulenţă în clădiri de un format arhitectonic care depăşeşte orice imaginaţie şi pînă la binecunoscute concerne americane sau – pentru mine unele chiar noi – specifice părţii acesteia de lume. Mă uit şi nu pot să concep cu mintea realitatea existenţei de aici – îmi spun că aşa ceva nu există, nu poate să existe. Zeci de centre comerciale, fiecare cu sute de magazine, în care lumea e copleşită de febra cumpărării, văzînd sau testînd ce mai e nou. Mă duc şi eu cu valul, prin cele 5-6 etaje (ca medie) pe care le are un centru comercial. Cum ies din unul, intru în altul şi la fiecare etaj găsesc o mulţime de hărţi şi indicatoare, semn că mulţi s-au rătăcit pe aici, ca mine, orbiţi fiind de agresiunea unei lumi a afişării unde fiecare vitrină e diferită şi unde îţi pierzi, din plin, simţul orientării. Punctele mele de reper – Paris, Viena, Londra, Bruxelles – în materie de superlative ale centrelor comerciale, devin acum, prin prisma a ceea ce văd, de o dimensiune redusă, familiară. În toate centrele – agitaţie de parcă azi s-ar fi deschis. Curioşi, vizitatori, turişti, adolescenţi, copii cu role sau familii venite pentru recreere în diferitele spaţii amenajate dintre magazine – sînt cîteva din categoriile care invadează vitrinele, holurile, într-o sumedenie de culori sau limbi. La parterul unuia dintre centre, agitaţie mai multă decît în altă parte. Îmi îndrept şi eu, bineînţeles, paşii spre acelaşi loc unde sînt amenajate diferite jocuri, de la un labirint cu sticlă şi inscripţii şi pînă la boxe cu mii de mingi, de la cuburi ordonate şi pînă la jocuri cu cuvinte, cartonaşe sau culori – totul învăluit într-o muzică antrenantă, care îi animă pe organizatorii îmbrăcaţi în culoarea portocalei pîrguite. Un afiş mare, în spate, punctează evenimentul şi scopul: 10 octombrie 2010, Ziua Mondială a Sănătăţii Mentale. Nu pot decît să mă bucur că există şi astfel de evenimente şi mă simt privilegiat că ajung să le văd, pe viu, într-o ţară de nota 10.
Îmi trag puţină energie şi eu de la atmosfera pozitivă din centrul comercial şi imi continuu periplul spre Marina Bay, o capodoperă arhitecturală unică, în care 3 clădiri imense, similare, se înalţă spre cerul asiatic, iar în vîrful lor tronează, aşezat-şerpuit, un ansamblu reprezentînd un peşte enorm, care deschide de jur împrejur o panoramă asupra celui mai modern loc din Singapore, asupra faimoasei insule Sentosa, locul de distracţie şi paradisul Asiei, cum se vehiculează pe aici, dar şi asupra oceanului care duce spre mult îndepărtatele ţinuturi ale lumii noi. Pe coama peştelui privilegiaţii sorţii fac baie într-o piscină imensă, cu apă de culoarea chihlimbarului. Iar jos, sub cele 3 clădiri, îşi deschide petalele o scoică imensă, cu o perlă simbolică ce stă să fie admirată de toţi cei care ajung să urce cele peste 50 de etaje. Dacă există locuri în lumea aceasta unde muntele se întîlneşte cu marea ca să îi facă pe oameni fericiţi, sau unde natura este aşa de darnică cu tot ce are ea mai bun încît simpla privelişte te face să te minunezi, tăindu- ţi respiraţia (iar cheia de pătruns în suflet este dată de clipele care ne fac să ne oprim, pe moment, suflul), Singapore este locul unde omul a doborît limitele imaginaţiei în materie de arhitectură şi design, clădind din micimea fiinţei omeneşti măreţia construcţiei întru aproape-veşnicie.
Partea a II -a
Am o senzaţie anormală în stațiile de metrou sau de autobus prin care trec, în lungile mele drumuri zilnice. După cîteva zile mi-o explic, datorită informaţiilor suplimentare de la localnici. Nimeni nu mănîncă, nimeni nu aruncă resturi pe jos, nimeni nu aruncă la coş nimic – de fapt nici nu prea văd coşuri de gunoi în stații, iar curăţenia este exemplară – şi de zile bune nu am văzut personal de întreţinere. Aflu că aici, la un moment dat, s-a interzis mestecatul banalei gume, cea care dădea multe bătăi de cap călătorilor şi nu numai. Este motivul pentru care nici acum nu se găseşte în magazine şi nimeni nu mestecă gumă. Zîmbesc şi cred că e o glumă – mai în glumă sau mai în serios, realizez acest fapt şi mă miră de cît de simplu se pot rezolva unele probleme – de ce să dai amenzi cînd interzici din start un lucru şi toată lumea se conformează? De ce să umble poliţia pe drum cînd peste tot sînt camere de supraveghere video? De ce să plăteşti personal suplimentar care să se ocupe de curăţenie cînd fiecare om, la rîndul lui, trebuie să fie conştient de faptul că nu trebuie să îl deranjeze pe celălalt? De altfel, văd prima maşină de poliţie după 10 zile de stat aici. Pe străzi, nimeni nu se grăbeşte şi nimeni nu strigă – maşinile nu claxonează sau nu fac slalom, în tendinţa disperată de a ajunge mai repede; vorbele tari nu există şi atitudinea generală este zîmbetul. Toată lumea parcă zîmbeşte, sau conformaţia fizică a feţei este predispusă la un astfel de gest, care creează bună dispoziţie şi face ca distanţele dintre oameni să se reducă enorm. Şi îmi vin în minte cuvintele lui Mahatma Gandhi, care tot în capătul acesta de lume îi îndemna pe cei din jur astfel: „nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atît de mare, încît inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere”. Cred că aici, drumul de întoarcere al inimilor şi senzaţia de acasă pe care acestea le au sînt sentimente predominante. Am impresia că oamenii locurilor ştiu din plin să trăiască în modestie, în naivitate chiar, căutînd eleganţa şi nu luxul, rafinamentul şi nu strălucirea. Este ceea ce diferenţiază din plin, lumea asiatică de cea europeană – dacă Europa înseamnă clasă şi elită, aici modestia şi simplitatea sînt predominante. Europa este stilistă, Asia energizantă. Europenii sfredelesc inima munţilor (în curînd se inaugurează cel mai mare tunel din lume, din Elveţia spre Italia, cu o lungime de 57 de km), se luptă cu marea, creează peisaje sau redimensionează natura, asiaticii se integrează în ceea ce înseamnă ea cu totul, într-un respect şi o grijă exemplare. Ei fac chiar şi din spaţiile locuite un exces de natură, îsi „creează” natura în locuri unde nici nu te aştepţi. Cum altfel se explică pădurile din inimile aeroporturilor, grădinile minunate sau fîntînile de zeci de metri, culorile spectaculoase din terminalele de pasageri (fiecare terminal în culoarea lui, pentru a crea o armonie şi o senzaţie cît mai confortabilă celor care, după ore multe de stat între nori, coboară, pe pămîntul din cer, cum îmi place mie să numesc ţinutul acesta). „Împăcarea cu sine, cu natura din jur şi traiul în armonie – sînt principiile pe care, după cum îmi spune un chinez, ni le luăm drept reper. Gîndim mult şi vorbim puţin, avem tot timpul inima deschisă către ce ne înconjoară”, continuă el – şi mă duce gîndul la ce spunea Iorga – „de prea mult gînd n-a îmbătrînit nimeni niciodată”. Iar faptul că asiaticii nu îşi arată vîrsta este, probabil, un rezultat al gîndului care nu se exteriorizează prin cuvînt, ci prin trăire.
Cînd mi s-a spus pentru prima dată că Aeroportul Changi din Singapore este cel mai frumos din lume, am ignorat şi am trecut cu vederea mult prea uşor acest fapt. Cînd am aterizat aici însă, parcă am fost aruncat într-o lume de a cărei existenţă nu aveam ştiinţă. O invazie de flori, plante, magazine, culori şi lumină care te face să exclami, de mirare, la tot pasul. Sînt convins că este rodul a zeci de ani de muncă, după proiecte care, studiate cu atenţie, dau tonul pînă şi luminii cum să pătrundă astfel încît să nu fie deranjantă (de altfel, Singapore se bucură, în ciuda ploilor scurte şi calde, de un soare puternic în peste 300 de zile din an); sunetelor – multe – care nu sînt deranjante, ci parcă fac parte dintr-o simfonie a trecerii (pentru că scopul principal al aeroportului este trecerea, marea parte a pasagerilor fiind în tranzit); aerului care, combinat cu miresme de orhidee şi împrospătat de fîntînile cu ape curgătoare înşirate pe ziduri imense, dă o senzaţie de nou,… Este locul unde, ni se spune cu mîndrie, pasagerii pot alege din plin magazinele unde să intre, pentru că are nu mai puţin de 1600! De altfel, cifrele cu care se laudă aeroportul Changi sînt, într-adevăr, impresionante şi o înşirare a lor ar fi – probabil – nejustificată şi, cu siguranţă, incompletă. Reţin însă faptul că oficialii aeroportului, doar pentru celebrul Airbus A380, cel mai mare avion de pasageri din lume, care este deja răsfăţatul liniilor aeriene mondiale pentru caracteristicile pe care le are, s-au pregătit timp de 2 ani cu amenajarea terminalului. Signapore Airlines a fost şi compania care a efectuat primul zbor cu acest aparat, spre Sydney, iar azi celebrul mastodont a devenit un loc comun pe platforma aeroportului. Dincolo de cei 2 ani de pregătiri, modificările efectuate în terminal, de la podurile aeriene şi pînă la alte operaţiuni de separare a fluxurilor, au costat aeroportul nu mai puţin de 17 milioane dolari, însă de departe, nu pare un efort ieşit din comun pentru o lume care vede totul în dimensiuni superlative. Răsplata este pe măsură, pentru că pasagerii „executivi”, cei de la clasa „business” sau cei al căror stil de viaţă este unul greu de înţeles pentru un om de rînd, aleg, de 25 de ani, Aeroportul Changi ca fiind cel mai bun din lume. „Rivalitatea noastră este, pe de o parte, cu cea a aeroporturilor concurente din zonă – Kuala Lumpur, Bangkok şi pe de altă parte, pentru destinaţiile de tip lung curier, cu cele din Orientul Mijlociu, care excelează prin strălucire şi exces de opulenţă” – îmi spune un oficial al aeroportului. „Însă noi încercăm să fim mereu în anticiparea dorinţelor pasagerilor şi nu ne limităm la a menţine statutul. O mare parte din energie o dedicăm inovării pentru a veni, mereu, cu ceva nou, plăcut surprinzător”.
În preziua închiderii programului de pregătire în management aeroportar la care am asistat, am fost invitaţi la o cină festivă, la restaurantul hotelului Hyatt, unul din locurile de top pentru destinaţia asiatică. Ministerul Afacerilor Externe, principalul „vinovat” pentru şederea şi pregătirea noastră aici, ne-a mai făcut o surpriză, în invazia de produse culinare de pe – din cîte am numărat eu – vreo 3 continente şi cu un specific al cîtorva zeci de ţări. A fost greu să alegi din nebunia de melci, crabi, creveţi, peşti sau pisici de mare, trecînd prin carne cu miere, ornată cu zeci de sosuri, de la afine de cultură şi pînă la muştar de Dijon. Fructele – cărora li s-a dedicat un important sector – erau doar în mică parte cunoscute, motiv pentru care am încercat combinaţii de culori şi gusturi pe care nici măcar cuvintele să le pot descrie nu le am. Nu mai vorbesc de deserturi, de la jeleuri cu densităţi variabile sau împletiri de nuanţe şi miresme de un efect ademenitor şi pînă la îngheţate atipice pentru un european sau sucuri de fructe şi legume care se preparau pe loc, cu o măiestrie pe care nici nu am încercat să mi-o explic. Pentru mine domeniul culinar nu a fost niciodată un punct forte şi nici măcar nu i-am acordat atenţie, însă cu ce am avut la cina de la Hyatt cred că se poate face un studiu consistent asupra diversităţii obiceiurilor şi concepţiilor despre relaţia omului cu diferite culturi. Spre a încununa această diversitate, am dorit să le fac un cadou colegilor şi, în ultima noapte, am încercat să dau din diversitatea fiecăruia puţină culoare la o simfonie a prezenţei lor într-un mic film, pe baza pozelor şi a experienţelor noastre pe timpul celor două săptămîni. Totul, pînă la urmă, se concentra înspre mulţumirile noastre către cel care a fost titularul cursului, dl Victor Koh, un specialist şi un Om de la care am avut de învăţat cu toţii din plin. Cu mare bucurie am fost primiţi de directorul departamentului de cooperare din Ministerul Afacerilor Externe, care a patronat festivitatea de înmînare a certificatelor de participare. După cum ne spusese la deschidere, singura resursă pe care o deţine Singapore este dată de oameni, iar acum se adeverea din nou acest lucru. Şi cum România nu prea este cunoscută în acest colţ de lume (cînd mă prezentam, la început, spuneam că „vin din România, Europa” şi doar atunci colegii reacţionau a înţelegere, după rostirea continentului), am profitat de momentul în care, înainte de a primi diplomele, au fost invitaţi cu toţii să vizioneze filmul. Am umplut momentele de tăcere cu fond sonor specific maramureşean, începînd cu un „Joc fecioresc din Chioar”, cîntat de maestrul Dumitru Fărcaş. Văzînd reacţia pozitiv-plăcută pe care au avut-o colegii (nici unul neştiind cine a venit cu muzica şi crezînd că poate este o regie de culise pe care au pregătit-o cei de la Academia de Aviaţie), am rotit uşor volumul spre dreapta, crescînd intensitatea muzicii. Ca într-un dans discret, am văzut cum frunţile se luminează şi cum picioarele încep să bată, timid, ritmurile noi de taragot maramureşean. Am continuat apoi cu „Joc din Maramureş şi Chioar”, „Doina de la Săpînţa” sau „Purtata de pe Someş”, lăsînd la urmă un repertoriu transilvan care a făcut bucurie mare momentului. Pe aceste ritmuri s-a continuat cu înmînarea diplomelor, dlKoh Tin Fook, directorul departamentului de cooperare din Ministerul Afacerilor Externe fiind deosebit de impresionat, la fel ca şi colegii mei, de acordurile de taragot şi de revărsarea sufletească exprimată în note melancolic-doinite sau ritmat-jucate de către marele maestru. Nu ştiu cîţi i-au reţinut numele lui Dumitru Fărcaş şi nu ştiu cîţi îi vor căuta muzica; ştiu însă că toţi au fost cuprinşi de măreţia momentului asimilat cu un prag important al pregăririi lor profesionale. Mă bucur că am reuşit ca, fără să ridic la propriu steagul României la înălţime, să pătrund în sufletele participanţilor cu o fărîmă din ce are Maramureşul mai bun; mă bucur că eu am putut fi o mică notă în muzica devenirii lor întru fiinţă, o notă care, la momentul potrivit, a sunat cît şi cum trebuie, făcînd din înălţimea momentului şi a funcţiilor pe care participanţii le aveau, o odă a bucuriei de a fi împreună, indiferent de limba vorbită, culoarea fiecăruia sau credinţele lor. E semnul că, undeva, frumosul este mai presus de orice şi că noi, ca şi creaturi, trebuie să îl producem şi să îl împărtăşim.
Să sporim corola de minuni a lumii cu valoarea adăugată a noastră, a fiecăruia, clipă de clipă.
About the Author
