Prin amabilitatea domnului Dan Cristian Coardă, unul dintre oamenii de bază ai presei din Maramureș și a site-ului maramuresonline.ro, vă prezentăm un nou mic proiect intitulat ,,Când ultimul om care știe va tăcea. Maramureșul și fragilitatea unei moșteniri vii”. Astăzi partea I:
,, Maramureșul nu va dispărea într-o zi.
Nu se va auzi nicio bubuitură. Nu se va prăbuși deodată nicio lume. Bisericile vor rămâne în picioare, porțile vor continua să fie fotografiate, costumele vor apărea la sărbători, iar autocarele vor opri în fața obiectivelor despre care ghidurile spun că trebuie văzute.
S-ar putea chiar să avem mai multe pensiuni, mai multe festivaluri, mai multe porți sculptate și mai multe fotografii cu oameni îmbrăcați în straie populare.
Și totuși, într-o bună zi, am putea descoperi că am pierdut Maramureșul.
Pentru că o cultură nu moare atunci când îi dispare ultimul obiect.
Moare atunci când dispare ultimul om care mai știe ce înseamnă acel obiect.
Aici se află fragilitatea extraordinară a patrimoniului maramureșean.
Suntem obișnuiți să privim patrimoniul prin ceea ce se vede. O biserică de lemn. O poartă. O casă. O icoană. O ladă de zestre. O cămașă. O zgardă. Un covor. O troiță.
Le fotografiem, le clasificăm, le restaurăm, le expunem.
Dar în spatele fiecăruia dintre aceste lucruri există ceva ce nu poate fi pus într-o vitrină.
Există o mână care știe.
Știe să aleagă lemnul. Știe să îl taie. Știe să citească fibra. Știe când trebuie lucrat și când trebuie lăsat să se usuce. Știe cum se îmbină două bârne fără ca întreaga construcție să-și piardă echilibrul. Știe cum se bate șindrila. Știe cum se ridică o poartă. Știe cum se țese o pânză. Știe cum se coase o cămașă. Știe cum începe o colindă pe care n-a citit-o niciodată într-o carte.
Acea mână este patrimoniu.
Poate chiar mai mult decât obiectul pe care îl lasă în urmă.
Cele opt biserici de lemn din Maramureș înscrise în patrimoniul mondial UNESCO sunt monumente extraordinare ale unei civilizații a lemnului. Bârsana, Budești, Desești, Ieud Deal, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz și Șurdești nu sunt doar repere arhitecturale. În ele se poate citi inteligența unor comunități care au ridicat verticalități impresionante folosind lemnul, proporția, experiența și o cunoaștere transmisă înainte ca ingineria modernă să ajungă în sat.
Privim astăzi turnurile lor și admirăm rezultatul.
Mai rar ne gândim la cunoașterea care a făcut posibil rezultatul.
Un monument poate supraviețui câteva sute de ani.
O meserie poate dispărea într-o generație.
Aceasta este contradicția dureroasă a patrimoniului.
Putem salva biserica și pierde meșterul.
Putem conserva costumul și pierde femeia care știa să îl facă.
Putem înregistra cântecul și pierde lumea în care acel cântec avea rost.
Putem restaura casa și pierde felul de viață care transforma casa într-un acasă.
Iar atunci vom avea obiectele.
Dar nu vom mai avea cultura.”
sursă foto: maramuresonline.ro
About the Author
