Continuăm astăzi micul proiect intitulat ,,Când ultimul om care știe va tăcea. Maramureșul și fragilitatea unei moșteniri vii” cu partea a II-a, realizat cu sprijinul domnului Dan Cristian Coardă, unul dintre oamenii de bază ai presei din Maramureș și a site-ului maramuresonline.ro
Maramureșul istoric s-a construit printr-o extraordinară continuitate a gesturilor. Copilul nu primea o definiție a tradiției. O vedea.
Își vedea tatăl lucrând.
Își vedea mama țesând.
Își vedea bunicul pregătindu-se pentru biserică.
Își auzea bunica vorbind într-un grai pe care nu îl considera patrimoniu, pentru că era pur și simplu limba casei.
Învăța când se seamănă, când se cosește, când se taie lemnul, cum se pregătește o nuntă, cum se intră într-o biserică, cum se primește un străin, cum se merge la mort, cum se stă la masă, cum se colindă.
Cultura nu era predată.
Aceasta este diferența fundamentală dintre patrimoniul viu și patrimoniul muzeificat.
Muzeul începe acolo unde viața unui obiect s-a încheiat sau s-a schimbat radical. Îl salvează, îl cercetează, îl explică și îl transmite mai departe ca mărturie. Fără muzee, o parte uriașă din memoria Maramureșului ar fi fost pierdută.
Dar nicio vitrină nu poate înlocui continuitatea.
O furcă de tors expusă într-un muzeu ne spune că femeile au tors.
O bunică punând furca în mâna unei nepoate face ca această cunoaștere să mai trăiască o generație.
Între cele două situații există întreaga diferență dintre memorie și continuitate.
Poate că de aceea ar trebui să începem să ne temem mai puțin pentru lucruri și mai mult pentru oameni.
Pentru ultimii oameni care știu.
În satele Maramureșului încă mai există asemenea oameni. Nu poartă plăcuțe de patrimoniu și, de cele mai multe ori, nu apar în strategiile culturale. Unii trăiesc în case obișnuite, pe ulițe pe care trecem fără să știm că în spatele unei porți se află poate unul dintre ultimii oameni care cunoaște o tehnică, o poveste, un cântec sau un ritual.
Un bătrân poate cunoaște numele vechi ale locurilor din hotarul satului.
Altul poate ști povești despre familii dispărute.
O femeie poate păstra un model de țesătură învățat de la mama ei, care îl învățase de la mama ei.
Un ceteraș poate avea în memorie zeci de melodii pe care nu le-a notat nimeni.
Un meșter poate ști dintr-o privire ce lemn trebuie ales pentru o lucrare.
Pentru statistică, sunt câțiva oameni în vârstă.
Pentru patrimoniu, sunt biblioteci care ard încet.
Și aceasta este poate imaginea pe care ar trebui să o înțelegem înainte de a fi prea târziu.
Un bătrân care moare cu o sută de cântece neînregistrate nu înseamnă numai dispariția unui om.
Înseamnă dispariția unei arhive.
O femeie care pleacă dintre noi fiind ultima din familia ei care știa să lucreze un anumit model nu lasă în urmă doar o casă goală.
Lasă un alfabet fără ultimul său cititor.
Un meșter care își închide atelierul fără să fi avut cui să transmită meseria nu înseamnă numai sfârșitul unei activități economice.
Înseamnă ruperea unei continuități.
Iar continuitatea este materia nevăzută din care este făcut patrimoniul.
Noi admirăm poarta maramureșeană.
Dar poarta nu a apărut pentru a fi fundal pentru fotografii.
Ea despărțea și unea două lumi. Drumul și gospodăria. Comunitatea și familia. Exteriorul și spațiul intim. Motivele sculptate în lemn, funia, rozeta, arborele vieții și geometria ornamentelor aparțineau unui univers simbolic în care decorul și credința, esteticul și protecția, meșteșugul și statutul social se întâlneau.
Ce se întâmplă însă când reproducem forma și uităm sensul?
Obținem o poartă care arată maramureșean.
Dar este suficient?
Aceeași întrebare trebuie pusă în fața costumului popular.
Maramureșul nu a avut un singur costum și nici o singură expresie folclorică. Țara Maramureșului, Chioarul, Lăpușul și Codrul au dezvoltat particularități recognoscibile. Satele au avut diferențele lor. Croiul, cromatica, ornamentul și modul de purtare puteau spune lucruri despre omul din fața ta înainte ca acesta să rostească un cuvânt.
Haina era identitate.
Astăzi există riscul ca această diversitate extraordinară să fie comprimată într-o imagine generică a „portului maramureșean”, ușor de recunoscut, ușor de vândut și ușor de reprodus.
Este una dintre formele subtile prin care patrimoniul poate fi pierdut tocmai în timp ce pare că este promovat.
Pentru că falsificarea unei tradiții nu începe neapărat prin distrugerea ei.
Poate începe prin simplificarea ei.
Apoi prin standardizarea ei.
Apoi prin comercializarea ei.
Până când copia devine mai cunoscută decât originalul.
Turistul pleacă mulțumit.
Fotografia arată bine.
Festivalul a avut succes.
Dar ceva s-a subțiat.
About the Author
