Partea a IV –a
Continuăm micul proiect intitulat ,,Când ultimul om care știe va tăcea. Maramureșul și fragilitatea unei moșteniri vii”, realizat cu sprijinul domnului Dan Cristian Coardă, unul dintre oamenii de bază ai presei din Maramureș și a site-ului maramuresonline.ro
Biserica are nevoie de satul din jurul ei. Casa are nevoie de gospodărie. Gospodăria are nevoie de uliță. Ulița are nevoie de vecinătate. Fâneața, livada, pădurea, hotarul și drumul dintre sate fac parte din aceeași construcție culturală.
Dacă păstrăm biserica, dar distrugem tot ceea ce o înconjoară, salvăm monumentul și mutilăm peisajul.
Dacă mutăm casa într-un muzeu, salvăm obiectul, dar nu mai putem salva în întregime relația ei cu locul.
Dacă păstrăm costumul, dar uităm cine îl purta și când, conservăm materia și pierdem limbajul.
Dacă înregistrăm cântecul după dispariția comunității care îl cânta, salvăm sunetul, dar nu și lumea din spatele lui.
Patrimoniul material și cel imaterial nu sunt două capitole separate.
Sunt trupul și memoria aceleiași lumi.
De aceea, Maramureșul nu are nevoie numai de restauratori.
Are nevoie de martori.
Are nevoie de cercetători care să intre în sate înainte ca ultimii depozitari ai memoriei să dispară.
Are nevoie de înregistrări.
De fotografierea sistematică a gospodăriilor.
De documentarea meșterilor și a tehnicilor.
De recuperarea cântecelor.
De înregistrarea graiului.
De poveștile oamenilor obișnuiți.
De numele vechi ale locurilor.
De memoria nunților și a înmormântărilor.
De formule de salut.
De povești spuse seara.
De toate acele lucruri care par prea mici pentru a intra în istorie și fără de care istoria unei comunități rămâne, de fapt, incompletă.
Poate că ar trebui să existe o mare arhivă vie a Maramureșului.
Nu doar o colecție de obiecte, ci una de oameni și de voci.
Să putem auzi peste cincizeci de ani cum vorbea un om din Ieud.
Cum cânta o femeie din Lăpuș.
Cum povestea un bătrân din Codru.
Cum lucra un meșter din Săpânța.
Cum suna o nuntă înainte ca repertoriul să devină standardizat.
Cum se colinda într-o casă, nu pe scenă.
Cum pronunțau oamenii numele locurilor.
Cum își povesteau viața.
Nu pentru nostalgie.
Fiindcă există o aroganță discretă a prezentului care ne face să credem că lucrurile importante vor rămâne cumva singure.
Nimic din toate acestea nu este garantat.
Nici meșteșugurile.
Fiecare generație primește patrimoniul doar temporar.
Noi nu suntem proprietarii lui.
Suntem veriga dintre două generații.
Cei dinaintea noastră au transmis ceea ce au putut.
Noi vom decide, prin ceea ce facem sau nu facem, ce ajunge mai departe.
Poate că peste o sută de ani vor exista încă bisericile de lemn ale Maramureșului. Poate că vor fi restaurate impecabil, monitorizate, protejate și vizitate de oameni veniți din toate colțurile lumii.
Poate că porțile vor continua să existe.
Poate că muzeele vor păstra cele mai frumoase costume.
Poate că înregistrările digitale vor conține mii de cântece.
Și totuși, întrebarea adevărată va rămâne alta.
Va mai exista cineva care să știe?
Nu doar să privească.
Nu doar să fotografieze.
Nu doar să reproducă.
Să știe de la cine.
Să știe mai departe.
Într-o dimineață oarecare, într-un sat din Maramureș, ultimul om care cunoaște un cântec vechi se poate trezi, își poate face focul, poate ieși în curte și își poate vedea de treburile lui.
Nimeni nu va ști că este ultimul.
Nicio instituție nu va declara stare de urgență.
Nicio sirenă nu va suna.
Iar într-o zi omul acela nu va mai fi.
Cântecul va pleca împreună cu el.
Aceasta este felul în care dispar, de fapt, lumile.
Nu întotdeauna prin incendii, războaie și demolări.
Uneori dispar într-o casă liniștită, când ultimul om care știa nu mai are cui să spună.
Iar dacă vrem cu adevărat să apărăm patrimoniul Maramureșului, poate că de aici trebuie să începem.
Nu întrebând doar ce mai avem.
Ci întrebând, cât încă mai este timp, cine mai știe.
sursă foto: maramuresonline.ro
