Partea a III –a
Continuăm astăzi micul proiect intitulat ,,Când ultimul om care știe va tăcea. Maramureșul și fragilitatea unei moșteniri vii” cu partea a III-a, realizat cu sprijinul domnului Dan Cristian Coardă, unul dintre oamenii de bază ai presei din Maramureș și a site-ului maramuresonline.ro
Același pericol există în muzică.
Muzica tradițională nu a fost creată pentru scenă. Scena a venit mult mai târziu. Muzica avea funcție. Însoțea nunta, jocul, sărbătoarea, întâlnirea, dorul, plecarea, întoarcerea.
Când cântecul este desprins complet de împrejurarea care l-a născut, el poate continua să existe artistic.
Dar pierde o parte din memoria lui socială.
Colinda este poate exemplul cel mai limpede.
O colindă nu este numai o melodie de Crăciun.
Este un drum făcut de la o casă la alta.
Este frigul de afară și lumina din casă.
Este poarta care se deschide.
Este gazda care așteaptă.
Este grupul care intră.
Este recunoașterea reciprocă.
Este comunitatea care, măcar pentru câteva zile, își reface legăturile.
Putem pune colinda pe o scenă magnifică. Putem avea lumini, sonorizare și costume impecabile.
Dar scena nu poate reproduce drumul dintre două case.
Și tocmai acel drum este patrimoniu.
Aici se află una dintre marile confuzii ale epocii noastre.
Credem că dacă reprezentăm tradiția, am și salvat-o.
Nu este neapărat adevărat.
Uneori salvăm imaginea ei.
Patrimoniul viu are nevoie de practică, nu numai de reprezentare.
Are nevoie de oameni care fac lucrurile nu exclusiv pentru turiști, pentru camerele de filmat sau pentru programul unui festival, ci pentru că acele lucruri continuă să aibă un rost în propria lor viață.
Maramureșul nu trebuie transformat într-un muzeu în aer liber.
Ar fi una dintre cele mai triste victorii posibile.
Satele nu există pentru ca noi să admirăm trecutul. În ele trebuie să poată trăi oameni ai prezentului, cu baie, internet, drumuri bune, școli, locuri de muncă și confortul firesc al secolului XXI.
Protejarea patrimoniului nu poate însemna condamnarea comunităților la înapoiere.
Dar nici modernizarea nu trebuie să însemne distrugerea memoriei.
Între cele două există un drum mult mai greu.
Să poți construi fără să distrugi caracterul locului.
Să poți moderniza o casă fără să o transformi într-un obiect străin de sat.
Să poți face turism fără să transformi cultura locală într-un decor.
Să poți purta un costum fără să îl transformi în uniformă folclorică.
Să poți cânta muzică tradițională fără să o reduci la produs.
Să poți trăi în anul 2026 fără să fii obligat să uiți secolele din spatele tău.
Aceasta ar trebui să fie adevărata miză.
Pentru că Maramureșul nu este numai o colecție de obiective.
Este un peisaj cultural.
sursă foto: maramuresonline.ro
About the Author
