Zgomotul produs de elicopter e prea mic pentru strigătul șefului: ,,Nici aici nu te astâmperi cu ventilatoarele tale!”.
,,Doar un pic mai stau, așa ceva nu vezi în fiecare zi”, îi răspund.
Continuăm deplasarea spre ultimele focare, terenul e din ce în ce mai accidentat, arbuștii arși parcă vor să ne oprească pentru câteva momente; deodată … simțim o vibrație ușoară a pământului. Am pus-o pe seama oboselii acumulate, a terenului în pantă plin cu pietre, a stratului gros de cenușă în care pe alocuri depășea 5 cm.
Arșița soarelui sa mai domolit, iar câțiva ,,nori de înghețată” își fac prezența spre miazăzi. Reușim să lichidăm și ultimele focare izolate din sectorul încredințat.
Începem a coborî dealul pe un drumeag, spre autospecialele de intervenție lăsate în vale de dimineață, alături de un localnic. Plini de funingine, transpirați și obosiți ajungem fără a calcula timpul, că soarele își luase de mult la revedere de la noi, făcând loc serii.
Mă bucur că pot observa după mai multe zile porțiuni din cer în care stelele fac parcă cu ochiul și câteva semnale luminoase de identificare ale aeronavelor comerciale.
După 35 de minute eram la punctul temporar de lucru. Pun la încărcat telefonul câteva minute, îl deschid și sun în țară. Îmi răspunde soția, era îngrijorată că nu i-am răspuns. Am aflat că vibrația pe care am simțit-o după amiază a fost un cutremur de 4,4 grade pe scara Richter, produs în apropierea insulei la o adâncime de doar 35 km și că a durat 27 de secunde.
Mai arde ? Fumul s-a mai disipat ? Am mai salvat animale mici din flăcări? întreabă cel mic.
Le povestesc cum m-am echipat de dimineață ca un roboțel, cu cele necesare. Cum am urcat dealurile abrupte, pline de lăstăriș și mărăciniș ars, până în sectorul repartizat; cum am trecut prin cenușa lăsată de foc, precum locomotiva cu abur a celui mic. Cum am reușit să stingem focul, cum m-am bronzat atipic. Dacă situația va fi favorabilă și nu vor mai fi multe focare, până săptămâna viitoare sper că vom ajunge acasă.
În schimb nu am avut curajul să le povestesc celor dragi, cum am găsit câteva oușoare într-un cuib carbonizat și alături o pasăre arsă, ce încerca să le protejeze. ,,Ce înseamnă dragostea de mamă, chiar și în regnul păsărilor, și-a apărat puișorii încă nenăscuți de văpaia focului acoperindu-i cu propriul corp.”
Îi spun soției că sunt de planton, conform planificării. Închid telefonul și mă odihnesc puțin. Adorm cu gândul la cei dragi din țară, la oamenii care și-au pierdut agoniseala de – o viață, în câteva ore.
Minutele trec repede și vine colegul să mă trezească, trebuie să intru în servici. Afară arșița nopții e domolită de un vânticel rece din sud est. Liniștea nopții e stricată de flash-urile fulgerelor și tobele tunetelor care se aud din ce în ce mai tare. Începe mai întâi câte o picătură, … două, …apoi vin o sumedenie de picături mici … a început ploaia.
Ploaia a continuat până după amiază a doua zi, așa că am avut timp pentru întreținerea echipamentului de protecție. Spre seară aflăm că vom pleca acasă. Ultima noapte petrecută pe insula Evia a trecut foarte repede.
Incendiile fuseseră lichidate, o muncă susținută terestru și aerian, de peste o săptămână.
,,O echipă în care colegialitatea și performanța și-au dat mâna și s-au împletit una cu alta. Unii mai tineri, alții cu mai multă experiență. De la sol sau din aer. Militari sau civili. Unii din localitățile învecinate, alții de la peste 1.350 de kilometri distanță. Adevărate modele de care noi, avem nevoie mai mult ca oricând.
La final ne-am luat la revedere. Atipic. Nu am putut să-ne strângem mâinile, iar zâmbetele s-au ascuns în spatele măștilor de protecție. Indiferent de restricțiile impuse în aceste momente grele, satisfacția că am reușit împreună.”
Lasă un răspuns